Într-o comunicare recentă, ONU a decis că drepturile copiilor se aplică și în mediul digital și recomandă ca educația digitală să fie predată în școli. Ideea, în mare, e să ajutăm copiii să folosească informația de pe net și în același timp să-i ferim de pericole. Dar, cum împăcăm și capra și varza?

In primul rând, încercând să nu mai judecăm experiențele online ale copiilor în termeni de riscuri și beneficii. Și să dezvoltăm programe de educație media care nu marșează pe pedala protecționistă.

Abordarea riscuri vs. beneficii: De ce nu?

David Buckingham explică în cartea sa ‘The Media Education Manifesto’ neajunsurile și limitările acestui tip de educație. Pe scurt, este restrictivă. Se concentrează pe simptome și nu pe cauze, pe subiecte individuale așa cum apar ele în dezbaterea publică (vezi fake news, cyberbullying, violența la TV etc.), fără să țină cont de utilizarea media în ansamblul ei.

Ignoră complexitatea și diversitatea practicilor online (vezi aici ce înțeleg tinerii români prin informație și cât de prezentă este cultura pop în viața lor) și tinde să vadă folosirea media ca pe o chestiune simplă de cauză și efect. În principiu, nu ar trebui să gândim programele de educație media și digitală ca pe un antidot la efectele negative ale mass media. Este o abordare defensivă și protecționistă cu care elevii nu rezonează, iar rezultatele învățării sunt minimale.

Riscurile și beneficiile tind să fie analizate separat unele de altele si separat de contextul social, cultural și economic mai larg, în continuă schimbare. Or, riscurile și beneficiile folosirii Internetului, de pildă, sunt interconectate. Este dificil să minimalizezi riscuri fără să reduci și posibile beneficii.

Copiii primesc mesaje amestecate. Pe de o parte, sunt avertizați despre pericole, pe de alta, li se cere să fie utilizatori autonomi.

Conștientizarea riscului nu înseamnă neapărat evitarea efectelor nocive. Una e ce știm, alta e ce facem în practică. Nu există o ecuație simplă care să echilibreze lucrurile astea pentru fiecare individ în parte. Plus că ceea ce contează ca fiind pozitiv sau negativ (beneficiu sau risc) depinde de context și de ceea ce urmărește utilizatorul.

Cum ar trebui să facem educație media și digitală?

Cerându-le copiilor să analizeze și să reflecteze asupra a ceea ce fac pe net în fiecare zi dintr-o perspectivă mai largă, mai incluzivă cu tot ceea ce presupun experiențele online ale copiilor, inclusiv conștientizarea drepturilor lor digitale, participare civică șamd.

‘Copiii au nevoie de o înțelegere mult mai profundă, mult mai sofisticată a felului în care media (inclusiv știrile în toate formele lor) reprezintă lumea și a felului cum sunt produse și folosite’

David Buckingham.

Este treaba școlii în primul rând să răspundă nevoilor copiilor de a înțelege mai bine universul media în care își petrec atât de mult timp. În acest moment, școala în ansamblul ei nu-i pregătește pe copii pentru realitatea socială și culturală la care participă direct în fiecare zi. Iar Ministerul Educației este complet obtuz față de aceste nevoi.

La Ministerul Educației, aceeași lipsă de viziune și investiție în educație media

L-am auzit pe ministrul Cîmpeanu vorbind despre profesorii români în timpul pandemiei și spunând că, fără să treacă prin formare,

“cea mai mare parte dintre ei au reuşit să ducă la bun sfârşit anul şcolar trecut şi îl vor încheia cu examenele naţionale, inclusiv acest an şcolar. Cum au reuşit? Dobândind competenţe digitale, mult mai multe decât aveau până acum. Nu numai profesorii şi-au îmbunătăţit aceste competenţe digitale, ci şi elevii şi studenţii”.

Sorin Cîmpeanu

Pe principiul pofta vine mâncând!

Pe ce se bazează domnul ministru când spune asta? Știe ce sunt acelea competențe digitale?

Faptul că elevii au petrecut mai mult timp online, că au învățat să acceseze niște platforme de învățare online, că o parte dintre ei au reușit în sfârșit să aibă acces la calculator nu înseamnă că ‘și-au’ crescut nivelul competențelor digitale la modul reprezentativ și relevant pentru nevoile lor de utilizare media.

Acest ‘și-au îmbunătățit’ spune multe despre cum nu și-au îmbunătățit elevii competențele digitale. Și aici e o discuție foarte lungă despre cum ar trebui să arate un program serios de educație media.

Voi spune doar că elevii ar trebui să aibă un spectru mai larg de cunoștințe și abilități de analiză și evaluare critică a conținuturilor pe care le accesează și a practicilor online,. E nevoie de o cercetare de evaluare, să poți vedea măsura în care și-au îmbunătățit profesorii și elevii aceste competențe de viață.

Ministrul Educației discută despre competențe digitale doar din perspectiva predării online. Nu ia în considerare o secundă experiențele online ale elevilor în afara școlii și nevoile lor de competențe digitale în aceste situații. Lucruri de la care ar trebui să pornească învățarea.

De acord cu domnul ministru într-o privință: ‘Partea de digitalizare a educaţiei presupune nu numai investiţia în echipamente şi conectivitate. Investiţia în softuri presupune şi investiţia în formarea resursei umane’.

Dar, e foarte important cum se va face această investiție în resursa umană, care va fi baza conceptuală de la care va porni procesul de formare. Din ce am văzut până acum, această bază este limitată la folosirea dispozitivelor și a platformelor digitale și la limitarea riscurilor.

De ani de zile, ne întrebăm anxioși despre ce fac copiii noștri online și cum îi putem proteja. Dar nu întreprindem nimic cu adevărat constructiv pentru ei. Cum ar fi, să investim în programe de educație media pe termen lung, care să-i învețe despre media în mod sistematic și gradual, de la cele mai mici vârste.

Cum bine zicea tot David Buckingham, care ne face onoarea să fie membru al asociației Mediawise Society: „Media literacy înseamnă foarte puțin fără un program de educație media sistematic și continuu”.