Autoare: Flavia Țăran și Nicoleta Fotiade
Profesorii știu bine: elevii lor cresc într-o lume digitală saturată de informații, imagini și mesaje, care ne-a schimbat nouă tuturor modul de a trăi, de a ne informa, de a ne distra și socializa, și cu care copiii iau contact de la vârste preșcolare. Cum navigăm o lume în care informația curge fără pauze?
Ne trezim dimineața, deblocăm telefonul și deja suntem în mijlocul unei conversații mondiale care poate nici nu ne privește direct. Și totuși o privim, pentru că dacă a ajuns la noi în feed, înseamnă că este relevantă pentru noi. Titluri, opinii, capturi de ecran, TikTok-uri, explicații pentru evenimente complexe reduse la 30 de secunde date pe repede înainte vin peste noi ca un torent care nu poate fi oprit. Iar dacă asta este rutina, normalitatea, atunci s-ar putea să ne fie mai greu să ne dăm seama că există o problemă. În aglomerația asta permanentă, tentația de a găsi rețele rapide și de a folosi etichete este mare.
Cuvântul „dezinformare” este un cuvânt ciudat. Este prea larg pentru a fi definit clar (cu toate că foarte mulți oameni și foarte multe instituții au încercat), dar este și prea încărcat pentru a fi folosit în discuții relaxate. Dezinformarea este aruncată mereu în curtea altuia – tot timpul altul dezinformează.
În teorie pare simplu: o bătălie mitologică între adevărat și fals, bine și rău. Dar, în realitate, trăim într-un spațiu plin de nuanțe, interpretări proprii, diferențe culturale și sociale. Uneori nici măcar nu este vorba despre dezinformare, ci pur și simplu de dezacord: oameni care pornesc de la premise, valori sau așteptări diferite și ajung, firesc, la concluzii diferite. Cercetări recente arată că multe dintre problemele pe care le atribuim dezinformării (polarizarea, erodarea încrederii, tensiunile sociale) apar, de fapt, din cauza diferențelor de perspectivă, nu neapărat a calității informațiilor. Iar în aceste zone gri, identificarea dezinformării devine inevitabil subiectivă pentru că depinde de unde privești și ce aștepți de la informația respectivă.
Profesorii în prima linie a „războiului”
În toată discuția despre „lupta cu dezinformarea”, profesorii ajung adesea prezentați ca niște apărători ai adevărului, ca și cum școala ar trebui să funcționeze ca un front de război. Dar profesorii nu sunt soldați și nici nu ar trebui puși în postura asta. Rolul lor nu este să identifice „inamici”, să patruleze internetul sau să stabilească liste cu surse bune și surse rele. Liste de acest fel transformă educația într-o formă de control, care este incompatibilă cu formarea pe termen lung.
În realitate, dacă privim la rece, profesorii ar trebui să fie modele de comportament informațional. Elevii nu au nevoie ca adulții din viața lor să urmărească aceleași conturi, să consume aceleași video-uri sau să fie la curent cu toate trendurile.
Ei au nevoie de altceva: să vadă la cineva matur cum arată prudența, cum arată îndoiala sănătoasă. Acea competență greu de atins, dar despre care se vorbește mult în spațiul public – gândirea critică –, nu se naște din a ști totul despre tot și a avea toate răspunsurile la îndemână. Ea se naște din a pune întrebări, cât mai multe întrebări. Asta e o diferență uriașă.
Iar aici apare provocarea reală: gândirea critică nu este o teorie pe care o înveți pe de rost și gata, gândești critic. E mai degrabă ca un mușchi care are nevoie de antrenament constant. Și tocmai în punctul acesta se deschide diferența dintre ceea ce li se cere profesorilor să facă și resursele reale pe care le au la dispoziție.
Folosim media în fiecare zi. O stăpânim intuitiv, o integrăm în rutină, iar asta creează o iluzie de competență. În psihologie, are un nume: iluzia profunzimii explicative. Avem impresia că înțelegem ceva doar pentru că îl utilizăm zilnic. În realitate, când începi să explici cum funcționează algoritmii, AI sau ecosistemul de platforme digitale, realizezi cât de multe lucruri nu stăpânești.
„Știu că le folosesc, dar nu știu dacă aș putea să explic cuiva ce se întâmplă, de fapt”. Începutul tuturor discuțiilor despre educație media pleacă exact de aici: din onestitatea de a recunoaște că avem nevoie de ajutor.
Nevoile reale din școli: ce spun profesorii
Când îi întrebi pe profesori ce le lipsește ca să discute despre media la clasă, răspunsurile sunt surprinzător de coerente. În primul rând, vorbesc despre lipsa de încredere în propriile competențe media și că simt că nu pot pune în cuvinte mecanismele din spatele conținuturilor pe care le consumă elevii lor.
Apoi vorbesc despre nevoia de materiale bune, explicații sigure, mentori, exemple de activități. Au nevoie de o hartă, o structură, o direcție, un cadru. Vor instrumente care să le permită să ducă discuțiile mai departe cu elevii, fără să se simtă expuși.
Iar faptul că unii își pot formula atât de clar lipsurile spune ceva important: profesorii nu pornesc de la zero. Unii au o bază solidă și ce le lipsește nu este dorința, ci infrastructura, cineva care să pună lucrurile în ordine, să explice mecanismele, să ofere resurse, să le confirme că sunt pe drumul cel bun.
Citește continuarea articolului în Școala 9
Flavia Țăran și Nicoleta Fotiade sunt formatoare Mediawise, specializate în educație media, cultură digitală, studii media și culturale și comunicare.
