O altă perspectivă asupra felului în care învățăm în era culturii digitale
Autor: David Buckingham
Traducere în română: Adina Ionescu
Editare text în română: Nicoleta Fotiade, Sorin Gherguț
Tehnologia, ni se spune adesea, transformă fundamental educația. Constituie o provocare pentru definițiile actuale ale cunoașterii, oferă modalități noi de a-i motiva pe cei mai puțin dornici să învețe și promite oportunități nelimitate pentru creativitate și inovație. Astfel de afirmații grandioase au o istorie foarte lungă, care precedă chiar apariția computerelor. Primii adepți ai utilizării filmului și televiziunii în educație, de exemplu, au emis previziuni la fel de fantastice, susținând că aceste medii vor cauza schimbări radicale în procesul de învățare – și că școala însăși va deveni curând redundantă.
În spatele eforturilor curente de a introduce computerele în sălile de clasă se află, în principal, companiile comerciale, în căutare de piețe noi și previzibile pentru produsele lor, și guvernele vizibil foarte dornice să rezolve ceea ce consideră a fi problema educației publice. Ambele adoptă, în general, o formă de determinism tehnologic și credința în omnipotența tehnologiei.
Acest lucru duce, la rândul lui, la o viziune instrumentală cu privire la rolul tehnologiei în educație. Tehnologia este văzută ca un mecanism neutru de livrare a informației, iar informația în sine este privită ca un fel de obiect decorporalizat, care există independent de interesele umane și sociale. Rezultatul este neglijarea problemelor educaționale elementare referitoare nu doar la cum predăm cu tehnologie, dar și la ce trebuie să afle copiii despre ea.
În ciuda a ceea ce afirmă comercianții, există astăzi un amplu corpus de cercetare care sugerează că impactul tehnologiei asupra practicilor de zi cu zi ale profesorilor este destul de limitat. Mulți profesori se opun utilizării tehnologiei, nu pentru că sunt de modă veche sau neinformați, ci pentru că au realizat că nu îi ajută să își atingă obiectivele.
Puține dovezi convingătoare susțin îmbunătățirea rezultatelor la învățătură prin simpla utilizare a tehnologiei. Desigur, unii profesori folosesc tehnologia în moduri foarte creative și bine gândite. Însă, în majoritatea cazurilor, utilizarea ei în școli este limitată, instrumentală și lipsită de imaginație.
Confruntați cu aceste dovezi, susținătorii tehnologiei argumentează că aceasta se află încă la începuturi și că schimbarea reală și durabilă este iminentă. Însă, tehnologia digitală e prezentă în școli de mai bine de un sfert de secol: revoluția promisă nu a avut încă loc și există puține motive să credem că se va întâmpla curând.
Totuși, poziția mea nu este una de opoziție absolută față de tehnologie. Consider că s-a ajuns la o polarizare deloc constructivă în dezbaterea publică între entuziaștii naivi care văd în tehnologie o salvare a educației și pesimiștii care cred că vom ajunge cu toții în iadul tehnologic. Cu siguranță a venit timpul pentru o abordare diferită.
[socialpoll id=”[socialpoll id=”2298811″]”
Noul decalaj digital
În calitate de educator media, mă interesează foarte mult relația dintre cultura și practicile zilnice ale copiilor în afara școlii și cele din clasă. În ceea ce privește tehnologia digitală, astăzi avem de-a face cu un decalaj între ceea ce fac copiii la școală și ce fac în timpul liber. Este ceea ce eu numesc noul decalaj digital.
În ciuda investițiilor majore în tehnologia din școli și a entuziasmului de anvergură care le-a însoțit, majoritatea activităților din învățământ au rămas relativ neatinse de tehnologie. Totuși, în afara școlii, copilăria este dominată de o saturare media în continuă creștere. Accesul independent al copiilor la tehnologia media a crescut semnificativ. Sunt participanți într-o cultură media din ce în ce mai diversificată și comercializată – o cultură pe care unii adulți o găsesc greu de înțeles și de controlat.
Nu vreau să sugerez că vechiul decalaj digital a fost depășit. Din contră, există încă inegalități semnificative în privința accesului la tehnologie și a abilităților și competențelor necesare pentru a o folosi. Sunt inegalități de care școlile trebuie neapărat să se preocupe. Într-adevăr, ar trebui să fim prudenți în privința retoricii facile a așa-numitei ”generații digitale” – noțiunea conform căreia toți tinerii comunică și creează online intens și că aceștia au o afinitate spontană pentru tehnologie, pe care persoanele mai în vârstă nu o au.
Chiar și așa, când ne uităm la ce fac copiii cu această tehnologie în afara școlii, ne dăm seama că aceasta e, în principal, un mediu pentru cultura populară. Copiii care au acces la computere acasă le folosesc pentru jocuri, pagini de divertisment, comunicare prin mesaje instant, socializare online și descărcare sau editare de videoclipuri sau muzică. În afara sarcinilor pentru teme, foarte puțini dintre ei folosesc tehnologia pentru activități legate de școală.
Din contră, ceea ce fac copiii cu tehnologia la școală este foarte limitat. Disciplina Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor se concentrează în mare pe prelucrarea de texte, foi de calcul și gestionarea fișierelor – curriculum-ul Microsoft Office. Oferă doar puțin mai mult decât o formare decontextualizată a abilităților funcționale. Nu înseamnă că aceste abilități nu ar putea fi importante pentru anumite persoane la un moment dat. Deși este cu siguranță discutabil dacă este necesar sau dacă este chiar un mod eficient de folosire a resurselor să formezi copiii din școli în Tehnologia Informației și a Comunicațiilor.
Tot mai multe dovezi arată că, în general, copiii consideră utilizarea tehnologiei în școli plictisitoare și neinspirată. Unii s-au resemnat, luând-o ca pe un fapt inevitabil al vieții; alții însă sunt mai puțin dispuși să o folosească, iar câțiva îi rezistă în mod activ. Mai ales elevii care folosesc cel mai des tehnologia în viața cotidiană, și care ar putea foarte bine să își caute de lucru în acest domeniu, consideră utilizarea didactică a tehnologiei irelevantă în mare măsură.
Nu este deloc surprinzător. Din punct de vedere istoric, învățământul a fost adesea caracterizat de respingerea categorică a culturii populare a elevilor – și există într-adevăr un fel de paranoia de a nu pierde controlul, atunci când cultura populară pătrunde în școli. În acest sens, ceea ce eu numesc noul decalaj digital reflectă doar o disensiune istorică mai largă între cultura timpului liber al tinerilor și cultura școlii.
Cum abordăm noul decalaj digital
Putem face ceva în situația dată – și oare ar trebui? Unii ar spune că ceea ce fac copiii în afara școlii nu ține de preocupările profesorilor: copiii sunt expuși destul acestei culturi populare în viața de zi cu zi, deci de ce ar trebui să se gândească la ea și la școală – darămite să o studieze? Mulți ar argumenta că activitățile școlare trebuie să fie neapărat diferite de ce se întâmplă în afara instituției – că învățământul este o formă de inițiere în cultura de înaltă calitate, iar educația școlară este neapărat formală într-un mod în care educația din afara școlii nu este.
Deși sunt de acord cu acest argument într-o oarecare măsură, este evident totuși unul care permite o arie foarte mică de schimbare: pare să presupună că aceste cunoștințe de înaltă calitate trebuie luate de bune și să accepte că distincțiile dintre cultura înaltă și cea populară sunt un dat; când ele, de fapt, sunt relative din punct de vedere istoric și cultural.
În ceea ce mă privește, cred că școlile au responsabilitatea de a aborda realitățile copiilor din afara școlii – realități care includ, evident, interesul lor pentru cultura populară și utilizarea tehnologiei în scopuri de divertisment.
Totuși, trebuie să ne ferim de un răspuns superficial. De exemplu, unii încearcă să glorifice interesul copiilor pentru jocurile pe calculator. Ei afirmă (destul de corect) că jocurile pe calculator pot implica o întreagă serie de procese complexe de învățare. Însă mai susțin și că aici, în fața calculatorului, are loc cea mai mare parte a procesului de învățare și că școala este o cauză aproape pierdută. Acest argument elogios implică, de obicei, o atitudine complet pozitivă, deloc critică față de cultura populară. Cei care glorifică beneficiile jocurilor pe calculator în scopul învățării tind să ignore dimensiunea lor comercială și evită întrebările dificile despre valorile și ideologiile lor.
De asemenea, în valorizarea prost definită pe care o atribuie ”învățării informale”, învățarea formală este considerată inerent rea. Acest argument ia prea puțin în considerare realitățile din școli și clase – și într-adevăr prea puține din multele probleme asociate cu folosirea jocurilor pentru învățare.
Această abordare este simptomatică pentru ceea ce am putea numi „educația prin divertisment” (edutainment) – ideea conform căreia am putea prelua elemente de divertisment pentru a face curriculum-ul tradițional mai plăcut și mai captivant, mai ales pentru copiii mai puțin interesați de învățătură (care, în prezent, sunt cel mai adesea băieți).
Este ceea ce industria media numește ”învățare distractivă” și reprezintă o piață în creștere atât în școli cât și în familii. Ideea de a ”îndulci pastila educației” cu o mică doză de distracție are o istorie lungă, dar este o abordare superficială care dă greș aproape de fiecare dată. Cercetările noastre arată că elevii nu se lasă păcăliți: recunosc diferența între un joc adevărat și un joc educațional și știu și pe care îl preferă – mai mult, au învățat cum să se bucure de ”zahăr”, fără să înghită pastila.
Către educația pentru competențe digitale
Problema strategiilor descrise este că duc la o utilizare a tehnologiei lipsită de critică și reflecție. Tehnologia este văzută ca un ajutor didactic instrumental, o unealtă sau o tehnică. În acest proces, întrebări fundamentale despre modul în care tehnologia mediază și reprezintă lumea, cum creează conținut și cum este produsă sunt marginalizate în mod inevitabil.
Cu mulți ani în urmă, semioticianul italian Umberto Eco a scris că, dacă vrei să folosești televizorul pentru a învăța ceva pe cineva, trebuie întâi să îl înveți cum să folosească televizorul. Aceasta presupune că educația despre media este o premisă indispensabilă pentru educația cu sau prin media. Aș argumenta că același lucru este valabil și pentru media digitale.
Dacă vrem să folosim Internetul sau jocurile sau orice alte media digitale cu scop didactic, trebuie să-i ajutăm pe elevi să înțeleagă și să critice aceste media: nu le putem privi ca simple mijloace neutre de distribuire a informațiilor și nu ar trebui să le folosim doar într-un mod funcțional sau instrumental. Este nevoie de un concept coerent și riguros al ”competențelor digitale” – cu alte cuvinte, a ceea ce copiii trebuie să știe despre media. E vorba de mai mult decât cunoștințe tehnice sau competențe funcționale. Copiii au nevoie și de o formă de educație critică, care să le permită să înțeleagă cum se produce, cum circulă și cum se consumă informația; cum aceasta ajunge să aibă sens.
”Conceptele cheie” ale educației media – reprezentarea, limbajul, producția și publicul – oferă un cadru cuprinzător și sistematic care poate fi aplicat cu ușurință mediilor digitale precum Internetul sau jocurile pe calculator.
- De exemplu, în relație cu Internetul, această abordare suscită întrebări provocatoare în privința reprezentării – întrebări despre prejudecăți, autoritate și ideologie, care sunt, de obicei, neglijate în favoarea tehnologiei informației
- Acest tip de abordare include analiza limbajului (gramatica sau retorica) și a Interetului ca mediu – de exemplu, analiza paginilor de Internet, a graficii vizuale, a modului de adresare și așa mai departe.
- De asemenea, include analiza producției – a intereselor comerciale și instituționale, a modului în care sunt produse textele online și cum pot fi puse în relație cu alte medii.
- Educația media bazată pe cele patru concepte are în vedere impactul tuturor acestor lucruri (n.t. reprezentare, limbaj, producție) asupra publicului sau utilizatorului; la cum sunt țintiți utilizatorii și invitații să participe, la ce fac aceștia mai exact, la ce contează pentru ei sau ce le place.
Cred că această abordare depășește întrebările limitate despre veridicitatea (sau lipsa ei) și credibilitatea informațiilor online. Abordează dimensiunile sociale și culturale ale tehnologiei într-un mod sistematic și riguros și încearcă să se implice direct în experiențele elevilor din afara școlii – nu pentru a le glorifica, ci pentru a le chestiona în mod critic.
La fel cum alfabetizarea tradițională se ocupă de citit și de scris, educația pentru competențe digitale ar trebui să se ocupe în egală măsură de gândirea critică și de producția creativă.
Era instrumentelor digitale de editare a creat multe oportunități noi în acest sens: elevii pot acum să creeze pagini online sau videouri digitale de înaltă calitate cu unelte ușor accesibile.
Cu toate acestea, educația media nu se referă doar la dezvoltarea unor competențe tehnice sau la o noțiune incompletă a creativității. Ea se referă la stimularea unei înțelegeri critice a formelor culturale și a proceselor de comunicare. Aici, din nou, tehnologia nu-și grăbește propria schimbare. Are nevoie de o chestionare critică – iar valoarea sa depinde în mod esențial de contextul educațional în care este folosită.
Sfârșitul tehnologiei?
Educația media oferă o perspectivă provocatoare, riguroasă și captivantă asupra tehnologiei, pe care disciplina Tehnologia Informației și Comunicării, în mod vădit, nu o oferă.
Educația media ne oferă modalitatea de a conecta utilizarea tehnologiei din școală cu cea din afara ei, în cultura populară – însă într-un mod critic, și nu elogios. Suscită întrebări critice, care depășesc cu mult simpla folosire instrumentală a tehnologiei.
Consider că educația media ar trebui să înlocuiască substanțial disciplina obligatorie de specialitate TIC din școli și să fie, de asemenea, integrată mai mult în disciplina cheie a limbii engleze.
Tehnologiile digitale sunt un fapt inevitabil al vieții moderne. Profesorii sunt obligați să le folosească într-o formă sau alta – iar cartea este tehnologie (sau un mediu) în aceeași măsură cu Internetul. Nu putem să abandonăm pur și simplu media și tehnologia în educație și să ne întoarcem într-o epocă mai simplă și mai naturală.
Media digitale precum Internetul și jocurile pe calculator au într-adevăr un potențial didactic enorm. Este însă dificil să înțelegem acest potențial dacă insistăm să le privim ca simple tehnologii și nu ca forme ale culturii și comunicării.
