Zece neajunsuri ale modelului “efectelor” media

Autor: David Gauntlett

 Traducere în română: Adina Ionescu
Editare text: Sorin Gherguț, Nicoleta Fotiade

A devenit aproape un clișeu să constatăm că, în ciuda multor decenii de cercetări și a sutelor de studii, legăturile dintre consumul de mass media al oamenilor și comportamentul lor ulterior rămân în continuare o nebuloasă. Într-adevăr, cercetătorii s-au bucurat de o răbdare neobișnuit de mare atât din partea mediului academic, cât și din cea a publicului mai larg. Însă a venit vremea să  ne detașăm puțin de această neînțelegere difuză  și să ne întrebăm: de ce? De ce nu există răspunsuri clare despre efectele media?

În opinia mea, putem alege între două concluzii ce pot fi trase din orice analiză detaliată a cercetărilor. Prima este că, dacă după mai bine de șaizeci de ani de cercetări susținute nu au fost identificate clar efecte directe ale media asupra comportamentului, ar trebui să conchidem că ele pur și simplu nu există.

Întrucât am dezbătut deja această ipoteză pe larg în altă parte (Gauntlett, 1995a), voi explora aici cea de-a doua posibilitate: aceea că studiile privind efectele media au adoptat în mod repetat o abordare greșită asupra mass media, a publicului său și a societății în general. Această direcție greșită a luat mai multe forme.

Pentru scopurile vizate în acest capitol, voi atribui o coeziune neatestată în realitate afirmațiilor tuturor celor care arată sau pretind că au descoperit efecte directe și rezonabil predictibile ale mass media asupra comportamentului uman și voi numi această direcție de gândire, simplificat, ”modelul efectelor”. În loc să discut fiecare studiu în parte, mă voi referi la muntele de studii – și la afirmațiile despre efectele media ale comentatorilor – ca la un întreg și voi sublinia zece neajunsuri fundamentale în abordarea lor.

De ce nu există răspunsuri clare despre efectele media?

  1. Modelul efectelor abordează problemele sociale ”invers”

Pentru a explica problema violenței în societate, cercetătorii ar trebui să înceapă cu acea violență socială și să încerce să o explice prin referirea – evident – la cei implicați: identitatea lor, trecutul, personalitatea și altele asemenea. În acest sens, modelul efectelor abordează problema „pe dos“ – pornesc de la media și apoi încearcă să facă legăturile cu ființele sociale, în loc să procedeze invers.

Aceasta este o distincție importantă. În încercările lor profesionale de a explica infracționalitatea și violența, criminologii caută în mod constant explicații nu în mass media, ci în factori sociali precum sărăcia, șomajul, condițiile de locuit și în comportamentul familiei și al persoanelor din anturaj.

Într-un studiu care chiar a pornit de la ceea ce eu aș numi ”capătul corect” – prin intervievarea a 78 de infractori violenți din rândul adolescenților și apoi prin urmărirea comportamentului lor de utilizare media în comparație cu cel al unui grup de peste 500 de elevi ”obișnuiți” de aceeași vârstă – Hagell & Newburn (1994) au descoperit nu numai că tinerii infractori se uitau mai puțin la televizor și la videouri decât ceilalți participanți la studiu, dar aveau în primul rând mai puțin acces la tehnologie, nu îi interesau în mod deosebit programele violente. Fie preferau aceleași conținuturi ca ceilalți adolescenți, fie pur și simplu nu erau interesați.

Această concluzie a fost demonstrată foarte clar atunci când infractorii au fost întrebați: ”Dacă ai avea ocazia să fii cineva care apare la televizor, cine ai vrea să fii?”

”Infractorii s-au simțit în mod special incomodați de această întrebare și păreau să aibă dificultăți în a înțelege de ce ar vrea cineva să fie o astfel de persoană… În mai multe interviuri, infractorii declaraseră deja că se uitau puțin la televizor. Nu își puteau aminti programele preferate și, prin urmare, nu se puteau gândi la o persoană de la televizor în locul careia ar vrea să fie.  În aceste cazuri, faptul că nu s-au putut identifica cu niciun personaj de la televizor părea să facă parte dintr-o lipsă generală de interes față de televizor” (p. 30)

Astfel putem vedea că studiile care adoptă ca prim punct de referință făptașii actelor de violență, și nu media, ajung la concluzii destul de diferite (și în mod sigur este nevoie de mai multe astfel de cercetări). Totuși, faptul că studiile efectelor au media ca punct de pornire nu înseamnă neapărat că ele implică o examinare atentă a mass media. După cum voi arăta mai jos, studiile au adoptat, de obicei, o viziune stereotipică, aproape parodiantă asupra conținuturilor media.

În termeni mai generali, abordarea ”inversă” atrage după sine greșeala de a analiza indivizi și nu societatea în relație cu mass media. Abordarea individualistă limitată a unor psihologi îi face să susțină că, dat fiind că anumiți indivizi în anumite momente și circumstanțe ar putea fi afectați negativ de o parte din media, eliminarea acestor media din societate ar fi un pas pozitiv către o soluție.

Mai degrabă, această abordare echivalează cu a susține că soluția unui număr mare de accidente din trafic în Marea Britanie ar fi să închidem un șofer infam din Cornwall; și anume, o soluție simplistă care abordează o problemă reală din perspectiva greșită, presupune schimbări mai degrabă cosmetice decât relevante și nu reușește să privească ”imaginea de ansamblu”.

În termeni mai generali, abordarea ”inversă” atrage după sine greșeala de a analiza indivizi și nu societatea în relație cu mass media.

  1. Modelul efectelor îi consideră pe copii inapți

Individualismul disciplinei psihologice a avut un impact semnificativ și asupra modului în care copiii sunt priviți în cercetările asupra efectelor. În timp ce, în ultimele decenii, sociologia a privit copilăria ca pe o construcție socială, demarcată de atitudini, tradiții și ritualuri care variază între diferite societăți și diferite perioade (Ariés, 1962; Jenks, 1982, 1996), psihologia copilăriei – psihologia dezvoltării – a rămas mai conectată la ideea individului universal care trebuie să treacă prin anumite stadii de dezvoltare până să ajungă la maturitate, după cum a stabilit Piaget (e.g. 1926, 1929). Stadiile de dezvoltare sunt organizate într-o ierarhie, de la copilăria incompetentă până la maturitatea rațională și logică, iar progresul prin aceste etape este caracterizat de o ”etică a realizării”(Jenks, 1996, p. 24).

Astfel, în psihologie, copiii sunt adesea văzuți nu atât în termenii a ceea ce pot face, ci a ceea ce (aparent) nu pot face. Definiți negativ ca non-adulți, subiecții cercetării sunt priviți ca ”ceilalți”, o rasă ciudată a cărei inabilitate de a corespunde standardelor generale ale clasei de mijloc a adulților trebuie explorată și discutată.

Majoritatea studiilor de laborator despre copii și media presupun, de exemplu, că descoperirile lor se aplică doar copiilor, fără să efectueze studii paralele cu grupuri de adulți pentru a confirma. Am putea specula că lucrurile se întâmplă așa deoarece, dacă adulții ar răspunde presiunii din laboratoare în același mod precum copiii, validitatea ”bunului simț” al experimentelor ar fi subminată.

Majoritatea studiilor de laborator despre copii și media presupun, de exemplu, că descoperirile lor se aplică doar copiilor, fără să efectueze studii paralele cu grupuri de adulți pentru a confirma.

În examinarea ei valoroasă a modului în care studiile academice au construit și păstrat o perspectivă anume asupra copilăriei, Christine Griffin (1993) a scos în evidență modurile în care studiile efectuate în special de psihologi tind să ”condamne victima”, să reprezinte problemele sociale ca pe niște consecințe ale deficiențelor sau incapacității tinerilor să ”psihologizeze inegalitățile, prin ascunderea relațiilor structurale de dominare în spatele accentului pus pe ”deficientul” individual al tinerilor din clasa muncitoare și/sau a tinerilor de culoare, a familiilor lor și a contextului cultural” (p.199). Probleme precum șomajul și eșecul sistemului educațional sunt astfel reduse la trăsăturile psihologice individuale.

Același tip de abordări poate fi observat cu ușurință în studiile asupra efectelor media, a căror realizarea fost incontestabil dominată de cercetători cu orientare psihologică, care – probabil cu cele mai bune intenții – au expus atent întreaga serie de modalități în care tinerii consumatori de media ar putea fi văzuți ca victime inepte ale unor produse care, deși pentru adulți sunt în mod evident puerile și transparente, pe copii îi pot păcăli și împinge la tot felul de comportamente necugetate.

Această situație este în mod clar expusă în cercetări care încearcă să stabilească ce pot și ce înțeleg copiii despre și din mass media. Asemenea proiecte arată cum copiii pot vorbi inteligent și chiar cinic despre mass media  (Buckingham, 1993, 1996) și cum copii de numai șapte ani pot realiza ei înșiși producții video reflexive, critice și care vădesc cunoștințe și abilități media (Gauntlett, 1997).

  1. Supozițiile din modelul efectelor sunt caracterizate de o ideologie conservatoare abia mascată

Desconsiderarea sistematică a capacităților de rezistență ale copiilor poate fi considerată parte dintr-un proiect conservator mai larg de a identifica aspectele mass media mai contemporane și provocatoare în locul altor factori sociali, drept principala amenințare la adresa stabilității sociale din ziua de azi.

În special studiile americane asupra efectelor tind să plece de la premisa unui nivel de violență televizată care – după cum arată Barrie Gunter în volumul său – pur și simplu nu se aplică în alte țări, precum Marea Britanie.

Viziunea lui George Gerbner, de exemplu, că ”ne scăldăm într-un flux al reprezentărilor violente cum nu s-au mai văzut până acum (…) care inundă fiecare casă cu scene explicite ale unei brutalități coregrafiate profesionist” (1994, p. 133), reflectă atât viziunea sa hiperbolică a media din America și măsura în care descoperirile nu pot fi transferate pur și simplu peste Atlantic.

Deși, fără îndoială, este posibil ca reprezentări gratuite ale violenței să atingă în media americane un nivel care ar putea fi considerat neplăcut sau inutil, nu se poate presupune întotdeauna că violența este prezentată din motive ”greșite” sau într-o lumină necritică.

Chiar și actele de violență cele mai vădit „gratuite“, precum cele ale lui Beavis și Butt-Head din emisiunea cu același nume de pe MTV, pot fi interpretate ca reacții raționale de rezistență față de o lume opresivă care nu le poate oferi prea multe (vezi Gauntlett, 1997).

Blamarea ”violenței” generalizate de pe ecran de către criticii conservatori, susținută de ”descoperirile” studiilor asupra efectelor – dacă ar fi să ignorăm bazele lor precare – au adesea la bază preocupări precum ”lipsa de respect față de autorități” și ”sentimente anti-patriotice” (foarte evidențiate în cartea bine primită de public a lui Michael Medved, Hollywood vs. America: Popular Culture and the War on Traditional Values (1992).

S-au formulat obiecții față de programe care nu conțineau neapărat o cantitate mai mare de violență, sex sau alte reprezentări controversate decât în alte programe, doar pentru că primele au adoptat o poziție socio-politică mai provocatoare (Barker, 1984, 1989, 1993).

Acest lucru a fost ilustrat de un studiu a peste 2200 de plângeri împotriva televiziunii și radioului britanice, trimise la Broadcasting Standards Council pe o perioadă de 18 luni din iulie 1993 până în decembrie 1994 (Gauntlett, 1995c). Studiul a arătat că o proporție relativ redusă din cele mai contestate programe au fost considerate de reclamanți drept expresia unui declin mult mai larg al moravurilor  radiodifuziunii, în special, și ale națiunii, în general.

Această viziune a unei părți a publicului este clar reflectată într-un număr mare de studii asupra efectelor care pleacă de la premisa că un comportament ”antisocial” este o categorie obiectivă care poate fi observată în multe programe TV și care va afecta negativ copiii care văd astfel de reprezentări.

Blamarea ”violenței” generalizate de pe ecran de către criticii conservatori, susținută de ”descoperirile” studiilor asupra efectelor – dacă ar fi să ignorăm bazele lor precare – au adesea la bază preocupări precum ”lipsa de respect față de autorități” și ”sentimente anti-patriotice”

Această viziune sumbră este construită cu sprijinul studiilor pentru analiza conținutului, care aproape că par concepute special pentru a incrimina media. Chiar și în ziua de azi, analize de conținut scumpe și, după cum se pretinde, ”științifice”, precum celebrul US National Television Violence Study, de exemplu (Mediascope, 1996; realizat de Universities of California, North Carolina, Texas and Wisconsin) cuprind teste ciudate, care întreabă participanții dacă actele violente sunt pedepsite în aceeași scenă. O cerință neobișnuită pentru drame. Ar fi fost mai ușor ca acestea să susțină viziunile de genul ”există riscuri semnificative ale efectelor dăunătoare asociate cu vizionarea violenței la televizor” (p.ix).

[Notă de subsol: Examinarea în întregime a programelor, inclusă și ea în acest studiu, arată totuși că ”pedepsele apar până la sfârșitul programului (62%) cel mai adesea pentru personajele negative” (Mediascope, 1996, p. 15). În ciuda acestei concluzii și a probabilității ca în restul de 38% din cazuri pedepsele să apară în programele următoare, se vorbește mult de faptul că ”violența rămâne nepedepsită (73%) în aproape trei din patru scene” (un punct repetat la p. x, p. 15, p. 25; sublinierile îmi aparțin)].

Studiul mai reflectă și dorința continuă a cercetătorilor să atribuie efecte negative dintr-o sumă de conținuturi.

  1. Modelul efectelor definește neadecvat propriul obiect de studiu

Problemele enumerate la punctele 4 – 6 în această listă țin în mod mai direct de metodologie, însă au legătură cu punctele anterioare și cele care vor urma. O primă problemă este că în studiile asupra efectelor definițiile materialelor media, cum ar fi programele TV care sunt ”antisociale” și ”prosociale”, precum și caracterizările comportamentului în viața reală, de exemplu acțiunea ”antisocială” și ”socială” sunt un fapt prestabilit.

Am menționat deja că acestea pot fi judecăți de valoare ideologică. Aruncarea unei cărți cu un gest dezgustat, distrugerea unei rachete nucleare sau – pentru a folosi un exemplu din Beavis and Butt-Head – sabotarea unor activități la barul de burgeri de la locul de muncă vor fi mereu interpretate în studiile asupra efectelor ca ”antisociale”, nu ”prosociale”.

Mai mult, acțiuni precum agresiunea verbală sau lovirea unor obiecte neînsufleţite sunt clasificate drept acte de violență similare crimelor de la televizor. Ceea ce duce la date extrem (și iremediabil) de neclare. De multe ori este imposibil să discerni dacă acte minore sau foarte serioase de ”violență” reprezentate în media ar fi condus la presupuse acte foarte grave sau doar neînsemnate în viața reală.

Mai semnificativ, poate, este că rareori acest lucru este considerat o problemă. În domeniul efectelor media, ”concluziile” discutabile sunt acceptate cu o bunăvoință ieșită din comun.

  1. Modelul efectelor este adesea bazat pe studii artificiale

Studiile sociologice riguroase asupra efectelor media necesită resurse de timp și fonduri care le limitează frecvența. Atunci, ele sunt depășite numeric de studiile mai simple care sunt caracterizate, de obicei, de elemente de artificialitate.

În general, acest gen de studii au loc în laborator sau într-un cadru ”natural” precum o clasă, dar unde este prezent, cât se poate de vizibil, un cercetător care inițiază activități, dar niciunul dintre ele nu reprezintă un mediu tipic.

În loc să observe întregul comportament față de programele TV și alegerile lor naturale, participanților la studiu li se arată mai degrabă clipuri alese sau înregistrate special, cărora le lipsește sensul narativ inerent producțiilor de televiziune obișnuite.

Aceștia pot fi apoi observați în situații care simulează viața reală, care lor le sunt prezentate ca un joc, în relație cu obiecte neînsuflețite, ca faimoasa păpușă ”bobo” a lui Bandura, sau când răspund la chestionare. Ambele sunt situații diferite de interacțiunile personale și nu pot fi echivalate cu acestea, fiind probabil asociate în mintea participanților la studiu cu experiențele de vizionare anterioare, ceea ce invalidează studiul.

Astfel de studii se mai bazează pe ideea că participanții nu își vor schimba comportamentul sau atitudinea atunci când sunt observați sau chestionați. Această părere naivă a fost dovedită falsă de cercetători precum Borden (1975), care au demonstrat că prezența, aspectul și sexul unui observator pot afecta radical comportamentul copiilor.

  1. Efectul modelelor este adesea bazat pe studii cu o metodologie aplicată greșit

Multe din studiile care nu se bazează pe o metodă experimentală, și care astfel ar putea evita greșelile menționate mai sus, sunt invalide în schimb prin aplicarea greșită a unei proceduri metodologice sau prin concluzii nepotrivite trase din anumite metode.

De exemplu, studiul panel longitudinal realizat de Huesmann, Eron și colegii (Lefkowitz, Eron, Walder & Huesmann, 1972, 1977) și citat la scară largă a fost mai puțin criticat pentru lipsa de consecvență în respectarea procedurilor – precum evaluarea agresivității și a vizionării TV cu aceleași măsuri în momente diferite – necesare pentru a le valida concluziile statistice (Chaffee, 1972; Kenny, 1972).

[Notă de subsol: într-un studiu panel longitudinal persoane din același grup (panel) sunt chestionate și/sau observate în mai multe momente diferite în timp].

Aceiași cercetători nu au luat în considerare motivul pentru care concluziile acestui studiu și ale altuia realizat tot de ei (Huesmann, Lagerspetz & Eron, 1984) se contrazic între ele. Primul conchide că media au efecte marginale asupra băieților, dar niciun efect asupra fetelor, iar ultimul susține exact opusul (niciun efect asupra băieților, dar un mic efect asupra fetelor).

De asemenea, par să ignore faptul că propriile lor studii care urmăresc aceiași participanți 22 de ani mai târziu sugerează că o serie de factori biologici – de dezvoltare și de mediu – au contribuit la nivelurile de agresiune, iar mass media nici nu au fost menționate (Huesmann, Eron, Lefkowitz & Walder, 1984).

Aceste inconsecvențe uluitoare, manifestate fără rezerve la unii dintre cei mai cunoscuți cercetători în domeniu, trebuie să fie un motiv serios de îngrijorare pentru modelul efectelor. Aceleași metode, dar aplicate corect – ca în studiul panel de trei ani la care au participat 3000 de tineri, realizat de Milavsky, Kessler, Stipp & Rubens (1982a, 1982b) – au arătat doar că nu pot fi găsite efecte media semnificative.

O altă greșeală metodologică apare atunci când studiile care nu pot dovedi că un lucru cauzează un altul sunt tratate ca și cum ar fi dovedit acest lucru. Studiile de corelare sunt de obicei folosite în acest scop. Constatarea lor că un anumit tip de personalitate este în același timp tipul de persoană care apreciază un anumit tip de conținut media nu poate dovedi că acesta din urmă o determină pe prima, deși psihologi precum Van Evra (1990) au susținut cu lejeritate că probabil așa stau lucrurile.

Există o coerență logică a ideii conform căreia copiii cu comportamente antisociale și perturbatoare vor avea și un interes mai mare pentru programele mai violente și mai gălăgioase în timp ce ideii că acest comportament este produsul programelor de acest tip îi lipsește consistența rațională și o bază științifică.

O altă greșeală metodologică apare atunci când studiile care nu pot dovedi că un lucru cauzează un altul sunt tratate ca și cum ar fi dovedit acest lucru.

  1. Modelul efectelor este selectiv atunci când critică reprezentările media ale violenței

În afara faptului că actele ”antisociale” sunt definite ideologic în studiile asupra efectelor (după cum am discutat la punctul 3 de mai sus), putem să mai observăm că reprezentările media ale ”violenței” condamnate, de obicei, de modelul efectelor, se limitează la producții de ficțiune.

Actele de violență care apar zilnic la știri și în programele informative fac cumva excepție. Nu vreau să spun că reprezentările violenței la știri ar trebui neapărat condamnate în același mod opac. Ci, mai degrabă, să atrag atenția asupra unei alte inconsecvențe filosofice de care modelul nu ține seama. Dacă există așteptarea ca actele antisociale prezentate în seriale și filme să aibă un efect asupra comportamentului telespectatorilor, chiar dacă asemenea acte în final sunt aproape mereu pedepsite sau au alte consecințe negative pentru făptaș, nu există vreun motiv evident pentru care activitățile antisociale prezentate mereu la știri, și care adesea nu au asemenea consecințe evidente pentru agenții lor, să nu aibă efecte similare.

  1. Modelul efectelor adoptă o atitudine de superioritate față de mase

În general, sondajele arată că, deși un anumit procent al publicului are impresia că media ar putea induce comportamente antisociale altor persoane, aproape nimeni nu spune vreodată că ar fi fost afectat personal în acest fel.

Această viziune este dusă la extrem de cercetătorii și militanții  a căror muncă îi aduce în contact regulat cu presupusul material ”corupător”, dar care însă nu își fac griji în privința propriei lor bunăstări. Ei ”știu” implicit că efectele se vor produce doar asupra ”altor persoane”.

În măsura în care ceilalți sunt definiți ca indivizi ”instabili” sau copii, abordarea lor ar putea părea rezonabilă; este normal ca asemenea întrebări să fie explorate. Cu toate acestea, ideea că doar ”ceilalți” vor fi afectați – cei needucați? clasa muncitoare? – rămâne în centrul paradigmei efectelor și o vedem reflectată în textele ei. (La fel, probabil, și în interpretările excesiv de entuziaste ale cercetătorilor pe baza unor date deficitare sau incorecte, după cum am discutat mai sus).

George Gerbner și colegii săi, de exemplu, scriu despre telespectatorii „intensivi “ (persoanele care se uită cel puțin patru ore pe zi la televizor) ca și cum un astfel de consum media ar avea în mod necesar un efect opus asupra minții lor.

Se presupune că acești oameni nu au abilități de selecție sau critice. Iar obiceiurile lor sunt puse în contrast explicit cu activitățile preferate: ”majoritatea telespectatorilor se uită … ori nu știu ce vor vedea când aprind televizorul, ori urmează rutine stabilite în loc să aleagă fiecare program, cum ar alege o carte, un film sau un articol” (Gerbner, Gross, Morgan & Signorielli, 1986, p.19).

Această viziune, care face comparații nepotrivite în mod conștient, ignorând caracterul de serie al multor programe TV, și care nu poate explica utilizarea răspândită a ghidurilor TV și a videocasetofonului cu înregistrare cu care se planifică și organizează vizionările TV, relevă tipul de elitism și snobism care adesea pare să stea la baza acestor studii.

Ideea aici nu este că trebuie să nu criticăm conținutul mass media, ci mai degrabă că publicul nu e bine reprezentat de aceste studii care sunt dispuse să îi trateze ca pe niște potențiali sălbatici sau realmente proști.

  1. Modelul efectelor nu face niciun efort de a înțelege semnificațiile media

O altă greșeală fundamentală, sugerată în punctele 3 și 4 de mai sus, este că modelul efectelor se sprijină pe o bază de premise reducționiste și stereotipuri nejustificate despre conținutul media.

Să afirmi că ”violența media” va produce consecințe negative, de pildă, implică nu doar premiza că reprezentările violenței în media vor promova mereu un comportament antisocial și că asemenea categorie există și este pertinentă, după cum am menționat mai sus, ci și presupunerea că orice medium conține un singur mesaj care va fi transmis ca atare publicului.

Așadar, modelul efectelor nutrește dubla iluzie a presupunerilor (a) că media prezintă un ”mesaj” singular și clar, și (b) că susținătorii modelului efectelor sunt în măsură să identifice care este mesajul.

Semnificațiile conținuturilor media sunt ignorate în sensul simplu că presupunerile sunt bazate pe aparența elementelor scoase din context (de exemplu, o femeie lovind un bărbat înseamnă violență, adică ceva greșit), și în sensul mai sofisticat că, până și în context, semnificațiile pot fi diferite pentru diferiți spectatori (femeie lovind un bărbat înseamnă fie un act neplăcut de agresiune, fie auto-apărare, fie un act triumfător de răzbunare, fie o schimbare binevenită sau e pur și simplu ceva lipsit de interes – sau oricare din multe alte interpretări alternative).

Studiile calitative amănunțite au susținut în mod deloc surprinzător ideea că publicul ajunge în mod repetat la interpretări proprii și adesea eterogene ale textelor media zilnice (e.g. Buckingham, 1993, 1996; Hill, 1997; Schlesinger, Dobash, Dobash & Weaver, 1992; Gray, 1992; Palmer, 1986).

Cum modelul efectelor trece cu lejeritate atât peste semnificațiile pe care le au acțiunile pentru personajele ficțiunilor, cât și peste semnificațiile pe care actele reprezentate le-ar putea avea pentru public, își păstrează puțină credibilitate în ochii celor care consideră divertismentul popular mai mult decât o serie de mesaje propagandistice elementare proiectate publicului în cei mai simpli termeni posibili.

Așadar, modelul efectelor nutrește dubla iluzie a presupunerilor (a) că media prezintă un ”mesaj” singular și clar, și (b) că susținătorii modelului efectelor sunt în măsură să identifice care este mesajul.

  1. Modelul efectelor nu este fundamentat în teorie

În final, la baza multora din punctele de mai sus, se află problema fundamentală că întregul argument al ”modelului efectelor” este constituit fără un raționament teoretic dincolo de simplele afirmații după care anumite tipuri de efecte vor fi produse de media.

Întrebarea fundamentală despre motivul pentru care media le-ar induce oamenilor imitarea conținutului său nu a fost niciodată abordată corespunzător. Dincolo de ideea simplă că anumite acțiuni sunt prezentate într-o lumină favorabilă. (Evident, acțiunile antisociale sunt prezentate într-adevăr în mod pozitiv atât de rar încât aceasta este o explicație nepotrivită).

La rândul său, întrebarea despre cum simpla vizionare a unui act reprezentat în media poate fi transpusă într-un motiv real care să determine anumite comportamente ale unui individ este la fel de puțin elucidată.

Lipsa unei teorii ferme a dus la fundamentarea modelului efectelor pe varietatea presupozițiilor enumerate mai sus – că media (și nu oamenii) constituie punctul indiscutabil de pornire al cercetătorilor; că minorii nu știu cum să „gestioneze“ media, că există categorii clare și de la sine înţelese  ale ”violenței” și ”comportamentului antisocial”; că predicțiile modelului pot fi verificate de cercetări științifice; că ficțiunile sunt un motiv de îngrijorare, în timp ce știrile nu sunt; că cercetătorii au capacitatea unică să observe și să clasifice comportamentele sociale și semnificațiile lor, dar că aceiași cercetători nu trebuie să aibă în vedere semnificațiile variate pe care conținutul media l-ar putea avea pentru public.

Fiecare dintre aceste probleme foarte importante își are originile în eșecul comentatorilor efectelor media de a-și fundamenta modelul într-o teorie coerentă.

Ce viitor au atunci cercetările despre influența media?

Modelul efectelor, după cum am văzut, nu este foarte promițător ca explicație pentru comportamentul uman sau pentru locul media în societate. Orice teorie sau model provocator sau aparent ilogic își rezervă dreptul să își demonstreze validitatea prin date empirice, dar modelul efectelor a eșuat și în această privință. Supraviețuirea sa continuă este nejustificabilă și nefastă. Eșecul metodei nu înseamnă însă că impactul mass media nu mai poate fi luat în considerare sau investigat.

Studiile lui Greg Philo și ale colegilor de la Glasgow University Media Group, de exemplu, au folosit adesea metode imaginative pentru a explora influența prezentărilor media asupra percepțiilor și interpretărilor faptelor concrete (de exemplu Philo, 1990; Philo, ed., 1996).

Am înțeles destul de târziu că propriul meu studiu (Gauntlett, 1997) în care copiii realizau videouri despre mediu, folosite ca metodă pentru a înțelege discursurile și perspectivele asupra ecologismului dobândite din media, poate fi considerat în linii mari ca facând parte din aceeași tradiție.

Avantajul acestei lucrări este că operează pe un teren diferit de cel ocupat de modelul efectelor. Chiar și la nivelul cel mai vizibil, este vorba despre influențe și percepții, și nu despre efecte și comportamente. Totuși, în timp ce asemenea studii ar putea oferi reflecții valoroase asupra relației dintre mass media și public, ele nu pot – din același motiv – să conteste direct afirmațiile paradigmei ”modelul efectelor” (după cum greșit au presupus Miller & Philo (1996)).

Aceasta nu este o slăbiciune a studiilor, desigur. Paradigma efectelor ar trebui lăsată să se destrame de la sine, în răstimpul în care cercetătorii media prudenți merg mai departe și explorează aceste alte domenii.

Orice paradigmă aptă să evite greșelile și presupunerile care au surpat în mod inevitabil și pe bună dreptate modelul efectelor se va bucura probabil de anumite avantaje. O dată cu creșterea numărului studiilor calitative preocupate cu adevărat de public asistăm și la ascensiunea unei viziuni mai empatice, mai nuanțate și mai cuprinzătoare asupra celor care se bucură de produsele mass media.

După decenii întregi de discuții mărginite și mai curând iresponsabile despre ”efectele” media, există speranța ca atenția să se deplaseze spre o abordare mai sensibilă, dar rațională a cercetărilor în domeniul media.

David Gauntlett este Profesor de Creativitate și Design și Co-director de Cercetare la Westminster School of Media, Arts and Design, University of Westminster. A lucrat cu organizații precum BBC, the British Library, S4C și Tate.
Articolul a fost publicat sub titlul ‘Ten things wrong with the “effects model” în volumul ”Approaches to Audiences – A Reader”, de Roger Dickinson, Ramaswani Harindranath & Olga Linné, eds (1998), la editura Arnold, London.

Zece neajunsuri ale modelului “efectelor” media
Cum evaluezi acest articol?

Materialele autorilor invitați reflectă opiniile proprii și nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Mediawise Society.

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.